te iubesc uratule. Da, e prima oara in 26 de ani cand cuvintele astea doua ma macina in interior atat de mult, incat nu mai ramane nimic in urma lor si raman ele singura forma de comunicare, singura idee pe care, ca de atatea alte ori, ma simt capabila sa o sintetizez. Ca si acum. Si totusi mi se opresc in gat, ca de fiecare data, si nu iese decat un oftat si o imbratisare atat de stransa incat ma intrebi mirat ce s-a intamplat. Nimic din ce nu s-a mai intamplat si ieri si nu se va mai intampla si maine 
. Incoerenta, ca si sinceritatea, sunt de la vin. Sa ma ierti. 
Poate alta data…
