Stii, cateodata mi se face un dor insuportabil de tine. Atat de dor incat imi vine sa urlu fiindca mi se pare singura forma suficient de puternica de eliberare. Si cum as putea sa iti spun? Ma gandesc sa iti trimit un mesaj, dar ce poate sa iti explice un biet mesaj? Nu as putea nici macar sa iti desenez. Nu are o forma dorul asta, dar il simt cum se raspandeste peste tot prin mine, simt cum fiecare particica mica mica din mine se gandeste la tine si iti simte lipsa cu o intensitate care aproape ca doare fizic. Daca nu m-ar opri treaba aia plicticoasa pe care majoritatea muritorilor o numesc bun simt sau in diverse alte moduri mascate, as fi in tren acum. Ce daca e o dementa. Fiecare dintre noi are voie sa fie nebun o data in viata. Undeva, candva, cineva a decis ca tu o sa fii nebunia mea. Dumnezeul nebunilor si cel al indragostitilor lucreaza mana in mana. (Cel al betivilor si-a luat liber cred).
Si uite cum iar stau acum si insir fraze aiurea. De fiecare data vin atat de intins la laptop, convinsa fiind ca am tot ce imi trebuie ca de data asta sa scriu tot ce simt. Intr-o poezie. Si imi dau seama ca habar nu am cum. Nu pot sa scriu despre ceea ce simt cu aceleasi cuvinte pe care le folosesc in orice alta situatie din viata. Cu aceleasi cuvinte cu care spun ca trebuie sa cumpar paine sau ca s-a scumpit benzina. Mi-ar trebui niste cuvinte noi si necunoscute, pe care nu le-a mai folosit nimeni vreodata si pe care nici nu va indrazni altcineva sa le foloseasca altadata pentru altceva. Dar nu le am. Poate ca intelegi oricum. Cand te tin in brate. Sau poate chiar cand iti spun ca trebuie sa iau paine sau ca s-a scumpit benzina.
Mi-e dor de tine. E doar o zi, dar am nevoie de tine inapoi.
Somn usor din nou :*
