In sfarsit, in seara asta…

…te urasc! Te urasc din tot sufletul pentru ca te-ai chinuit atata sa ma faci sa cred ca povestile chiar exista, te-ai dat peste cap de fiecare data sa nu imi dai drumul de tot, sa nu imi omori visul in totalitate, dar in acelasi timp mi-l calci in picioare zi de zi si tot zi de zi imi demonstrezi cu o meticulozitate infricosatoare ca povestile de fapt NU EXISTA. La ce dracu te-ai mai chinuit?

Care este logica in ceea ce faci tu?

Ce vrei de la mine? Lasa-ma, ai zis ca pleci, pleaca odata! pleaca, pleaca, pleaca, pleaca, pleaca!!!!!!!!!!!!!!!!!! Pleaca! pleaca… N-am crezut ca voi intalni pe cineva care sa ma minta in fata cu atata seninatate. Care sa imi dea sa mananc atata rahat. N-am crezut ca voi fi in stare sa pic vreodata intr-o asemenea plasa. Meritul tau, recunosc. Acum, gata, a ajuns, lasa-ma. De ce te chinui in continuare sa te prefaci ca iti pasa? Asta nu pot sa inteleg sub nicio forma. Sunt atat de amuzanta de fiecare data cand te cred? Te face sa te simti atat de bine? Sau te gandesti ca poate mai pic o data? Ca doar par suficient de fraiera, nu? Suficient de indragostita de tine incat sa fiu usor de convins.

Gata. Stiu ca am mai zis asta, dar de data asta nu stiu ce m-ar mai putea intoarce din drum. Am cam epuizat toate formele de umilinta interioara. De maine imi iau viata inapoi. Ciuruita, obosita, vai de mama ei. Dar o iau in totalitate inapoi. Merci frumos ca mi-ai intarit teoria mea despre inexistenta povestilor. Doare ca dracu, sa stii.  Si te urasc cum un copil mic uraste gardul in care si-a julit piciorul, pentru ca il doare.

Nu sunt deprimata. Sunt ingrozitor de trista si de furioasa. Dar stiu ca imi raman prietenii, imi raman oamenii care ma iubesc pe MINE, care ma apreciaza pentru tot ceea ce sunt, carora STIU ca le pasa de mine. Pe voi va iubesc. Si sunt fericita ca existati, ca mintea mea atat de obosita dupa toate astea isi gaseste un punct de sprijin solid in imaginea voastra.

Maine va fi mai bine